"As putea zice ca ma simt singura si ca am nevoie de niste brate care sa ma scoata din starea asta. As putea zice ca nu imi place prezentul si ca trecutul e aproape exact ce am vrut vreodata, doar ca viitorul nu intarzie pentru nimeni, cu atat mai putin pentru mine. As putea zice ca acum un an sau doi, pe vremea asta, era altfel, pentru ca, ei bine, chiar era altfel. As putea zice ce doresc cu ardoare pentru linistea mea. As putea zice multe, dar ma rezum la a zice ca mi-e dor de tine, mi-e dor de cel care erai, de cum erai cand… eram. Ma rezum la a duce dorul vechiului tau, la a-l uri pe cel din prezent si la a spera ca viitorul tu va avea ceva din ce aveai cand te-am cunoscut"
" Azi m-am trezit cu o lumină puternică în inimă. Mi-am făcut cafeaua şi am băut-o singură la masa din bucătărie. Tu nu mai erai ca să o bem împreună. Şi eram fericită, pentru că totul era mai clar acum. Cafeaua nu mai era amară, şi deşi toată casa părea atât de suferindă inima mea îşi începuse procesul de recuperare. Eram fericită petru că nu mai era nimic care să îmi stea în cale. Nu mai era nimic care să mă ţină pe loc, reuşisem să mă rup de cel mai mare rău din viaţa mea – iubirea pentru tine. Şi spun rău pentru că iubindu-te pe tine am inceput să mă urăsc pe mine. Ţi-am dat ţie totul, ţi-am dat sufletul meu, ţi-am dat inima, ţi-am dat palmele, buzele, braţele, ochii, zâmbetul, sărutările, îmbrăţişările, orgoliul, demnitate. Toate erau ale tale. Şi le-ai distrus. Le-ai zdrobit, le-ai călcat în picioare şi nici măcar nu te-ai obosit să le arunci la gunoi. Tu în schimb, te-ai păstrat intact. Intrai şi ieşeai din sufletul meu când aveai chef. Şi dacă nu găseam portiţa asta de scăpare, şi dacă acum nu îmi beam cafeaua singură, ce se întâmpla cu mine? Mai existam? Sau mă pierdeam încet, încet până nu mai rămâneam cu nimic? În mod paradoxal, mă bucur că am avut putere să plec, să îţi spun “NU”, să renunţ la tine aşa cum tu ai facut-o de nenumărate ori, să îţi iau şieu ţie zâmbetul acela idiot de pe faţă măcar pentru o clipă, să simt că te zdrobesc. Şi să nu regret nimic; să plec fără să mă uit în urmă şi să mă bucur de asta. Să mă simt eu, să mă simt liberă şi fericită. Să mă simt femeia care am fost şi care trebuie să fiu"
azi am putut sa accept ca da, imi e greu. e normal. asa-mi spun cunostintele si informatiile din capul meu.. travaliul asta de doliu e normal.pentru ca mi-am daruit inima spre a fi zdrobita.
Am fost atat de concentrata in a cauta in tine pe cel de care m-am indragostit nebuneste incat nu am observat ca incet-incet eu eram intreaga din nou.. Cu rani si cicatrici, dar intreaga. Astea le pastrez, imi vor aduce aminte pentru totdeauna cat de slaba si de puternica am fost in acelasi timp langa tine. Caci a fost nevoie de curaj sa ma avant in lupta, dar de lasitate sa te las sa ma ranesti.Sau doar incredere in "forever".
N-o sa stiu niciodata.Desi in secret sper ca undeva,candva, te vei gandi la mine si-mi vei da un semn, refuz sa-mi dicteze asteptarea asta viata. NU. Nu iar.
Intotdeauna vei avea un loc special in inima mea, caci esti cel care pentru o perioada de timp mi-a amintit ca merit si ca pot sa primesc tot ce vreau de la un barbat ( si bani,plimbari, ci un zambet sau o floare atunci cand ma asteptam cel mai putin.. la o noaptea grea in bratele lui).. Insa da, mi-ai aratat ca pot exista iubiri altruiste; poate ca a ta pentru mine n-a fost dat sa dureze. sau poate ca nu esti pregatit; poate nici eu nu eram pregatita acum, poate ca ... in 2 saptamani, 2 luni... sau poate niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu